Când am plecat în lume să-Ți irosesc averea,
M-ai petrecut cu ochii topindu-mă în zare...
O, inima Ți-era așa de sfâșiată...
Nu mi-a păsat de Tine, eu căutam plăcerea;
Habar n-aveam că zilnic, privind în depărtare,
Mă așteptai să mă întorc acasă, Tată.

Dar nu mi-a fost de lungă durată "fericirea";
În țara degradării, departe de lumină,
Am flămânzit, și am rămas numai în zdrențe.
Cum am putut eu oare să dau la schimb iubirea,
Iubirea-adevărată pe-o viață de ruină?
Cum m-am lăsat ademenit de aparențe?

Ce jalnică, ce tristă, și ce nenorocită
Îmi ajunsese starea în urma nebuniei...
Ce dulce și ce minunat era acasă...
Visam să-mi fac viața cu mult mai strălucită,
Dar am ajuns cu porcii, o, culmea ironiei,
Iar robii Tăi de pâine-aveau belșug la masă.

Când mi-am venit în fire, sătul de-a mea rușine,
M-am ridicat în grabă și am pornit spre casă,
Pe-același drum, în sens invers, cu pocăință;
Plângând să-Ți spun că vrednic eu nu mai sunt de Tine,
Dar să Te rog ca, totuși, de inima Te lasă,
Și dacă-mi poți ierta a mea nesăbuință,

Să mă primești la lucru ca și pe slujitorii
Ce i-ai tocmit cu plată; să scap de-înfometare.
Tu m-ai zărit pe când eram încă departe,
Și fără să îți pese ce-ar crede trecătorii,
Ai alergat spre mine, și într-o-îmbrățișare
M-ai strâns la piept, făcându-mi iar de Tine parte.

În cea mai bună haină i-ai pus să mă îmbrace
Pe robi; iar în picioare să-mi dea încălțăminte,
Și un inel, dovadă de nobilitate.
Ce sărbătoare-i, Tată, din ziua-aceea încoace...
Eu pentru mulțumire destule n-am cuvinte,
Că m-ai iertat, și mi-ai dat iar identitate.